În viaţă avem mai multe momente în care ne avântăm cu elan
spre un drum nou. Uneori ne saltă inima de fericire pentru că am ales noi un
drum pe care dorim să mergem şi ne punem toate speranţele în reuşita acelei
cărări. Alteori, fără să fim întrebaţi, fără să ni se ceară permisiunea suntem
sortiţi să păşim pe un drum impus. Şi atunci când suntem forţaţi să facem acest
lucru şi nu este nici o modalitate de a ne împotrivi şi ştim că a accepta acel
drum impus este cea mai bună şansă a noastră de a supravieţui, ne supunem
acelei decizii şi încercăm să dăm tot ce avem mai bun din noi pentru a reuşi şi
pentru a ne arăta nouă şi lumii întregi că suntem nişte învingători.
Cred că este la fel şi pentru noi cei care suntem diabetici.
Nu este ceva ce noi am ales să ni se întâmple dar odată ce am fost
diagnosticaţi ne-am luat un angajament faţă de noi înşine şi faţă de drumul
care ne-a fost ales.
Începutul meu de drum a fost acum 12 ani când, într-o zi de
19 Februarie, am fost diagnosticată cu diabet. Eram o fetiţă micuţă, firavă şi
nu ştiam ce se întâmplă cu mine. În aceea zi simţeam povara fiecărei
respiraţii, orice mâncare vedeam părea o pedeapsă pentru mine, apa era precum
un colac de salvare...dar şi acest colac începea să se desumfle sub sfidarea
glucozei care mişuna nestingerită prin corpul şi mintea mea. Şi atunci,
salvarea mea avea să vină...am ajuns la medic. Dar simptomele mele de sufocare
intensă au fost confundate cu astm, aşa încât timpul părea să se scurgă atât de
încet şi atât de dureros. În sfârşit, după multe încercări eşuate ale medicilor
de a stabili ce mă tulbură şi de a mă
ajuta să îmi revin...apare şi răspunsul tuturor întrebărilor. Nu aveam astm, nu
eram doar răcită ci aveam Diabet. De prima injecţie nu îmi aduc aminte, eram în
pre-comă dar cu siguranţă le ţin minte pe următoarele. Timp de o lună de zile,
spitalul a fost casa mea şi acolo am învăţat despre cum să am grijă de mine
odată ce revin la viaţa mea obişnuită. Sună destul de naiv dar eu chiar credeam că
totul va fi la fel ca înainte. Ce înseamnă mintea unui copil... Dar mărturisesc
că nu a fost atât de rău. Am început să
mă obişnuiesc cu glicemiile, injecţiile, mâncarea cântărită. Eram un copil
normal care era suficient de şmecher încât să mai facă câteva lucruri în plus
faţă de ceilalţi copii. Glumesc evident, dar gândirea pozitiv ajută.
În continuare vă voi mai împărtăşi experienţa mea...dacă o
împărăşiţi şi voi pe a voastră.
Sunteţi liberi să comentaţi la postări, să luaţi legătura cu
mine dacă doriţi ,să fim o mare comunitate de oameni dulci :) Voi încerca să
postez şi experienţe şi problemele care apar în viaţa de zi cu zi a unui diabetic
şi informaţii utile din care putem învăţa cu toţii şi dacă sunt sugestii sau
teme de interes care v-ar plăcea să le abordăm doar spuneţi şi vom discuta.
Deci, cum a fost începutul vostru de drum dulce?
